Puisorii de E GARLEANU

Într-o seară blândă de toamnă, la asfinţitul soarelui, natura se pregătea în linişte de culcare. Se auzeau numai talanca, răsunând din văi, un fluier care doinea în vii şi, în aer, ciripind ca nişte puişori, rândunelele. Se pregăteau de plecare.

Rândunelele se înălţau în văzduh, se lăsau ca o perdea deasupra iazului, apoi se împrăştiau spre păduricea de sălcii, plecau de-a lungul miriştilor, apoi se întorceau, prilej pentru puişori să îşi încerce voinicia aripilor.De după deal veni un uliu, făcându-se că nu le ia în seamă. Rândunelele, însă, năvăliră asupra lui şi îl alungară, mai stând încă în înaltul cerului, să vadă dacă mai vine.

Pe prispa casei, un copilaş urmăreşte cu drag stolul de rândunele. Printre ele sunt şi puişorii lui, trei la număr. Se iviseră pe lume în cuibul de humă de sub streaşina casei. Mămuca îi promitea copilaşului că îi va da puişorii când vor creşte mari, dacă e cuminte.

Rândunelele s-au odihnit un timp, apoi s-au înălţat deodată cu toatele. Puişorii copilaşului au ieşit din stol, au atins streaşina casei, apoi s-au întors. Îşi luaseră rămas bun de la cuibul lor. Stolul ocoli în zbor iazul, se înălţă şi rândunelele se depărtară tot mai mult spre asfinţit.

Copilaşul privi lung după ele, apoi începu să plângă. Mamă-sa aruncă furca şi îl luă în braţe, întrebând ce are. El şopti înlăcrimat că puişorii au plecat, iar mama încercă să îl împace, spunându-i că se vor întoarce la primăvară. Copilaşul se linişti, privind împreună cu mamă-sa după rândunele, amândoi cu ochii înrouraţi.