DOI FETI CU STEA IN FRUNTE de Ioan Slavici

A fost odată un împărat puternic, care stăpânea o lume întreagă şi care avea un fecior. În lumea stăpânită de împărat trăia şi un păcurar, adică un păstor, cu femeia lui şi cu cele trei fete ale lor: Ana, Stana şi Lăptiţa. Ana era aşa de frumoasă, încât oile se opreau din păscut când o vedeau. Stana era şi ea frumoasă, de veneau lupii să păzească oile când o zăreau. Lăptiţa, însă, era mai frumoasă decât amândouă surorile ei la un loc.
Într-o zi de vară, cele trei surori se duseră să culeagă căpşune. În timp ce ele culegeau şi vorbeau, se apropie pe nesimţite o ceată de călăreţi. Erau Făt-Voinic, feciorul de împărat, şi prietenii şi curtenii săi care ascultară în linişte ce spuneau fetele chiar despre el. Ana spunea că, dacă ar lua-o pe ea de soţie, i-ar frământa o pâine care l-ar face să fie mai puternic ca oricine. Stana zise că, dacă ar lua-o pe ea, i-ar face o cămaşă care l-ar face să treacă prin apă fără să se ude şi prin foc fără să ardă. Lăptiţa spuse şi ea că, dacă i-ar fi soţie, i-ar face doi feţi-frumoşi, gemeni, cu părul de aur şi cu stea în frunte.Atunci, feciorul de împărat ieşi la iveală, o ridică în şea pe Lăptiţa şi îi spuse că va fi soţia lui. Cel dintâi şi cel de-al doilea dintre voinicii lui făcură la fel cu Stana şi cu Ana şi porniră cu toţii la curtea împărătească, unde făcură nunţile. Peste trei zile şi trei nopţi merse vstea prin ţară că Ana a făcut pâinea aşa cum zisese la culesul de căpşune. Peste de trei ori câte trei zile şi de trei ori câte trei nopţi se află că şi Stana s-a ţinut de cuvânt, a făcut cămaşa pentru soţul ei. Când se împlini “de-a şaptea oară a şaptea zi, numărată de la cea dintâi zi de cununie”, feciorul de împărat anunţă tuturor că, la timpul cuvenit, soţioara sa se va ţine de cuvânt, iar până atunci el va sta tot pe lângă ea, să-i poarte de grijă. Toată ţara, toată lumea, se bucură de această veste.
Era însă cineva care nu se bucura deloc. Mama vitregă a feciorului de împărat şi fata ei de la cel dintâi bărbat, pe care vitrega gândise să o mărite cu Făt-Voinic. Ea încercă să îl depărteze pe acesta de lângă Lăptiţa, dar timpul trecea, naşterea se apropia şi ea nu izbutea. Când văzu că mai sunt câteva zile, vitrega trimise carte să-i dea de veste lui frate-său, a cărui împărăţie era vecină cu a lui Făt-Voinic, să vină cu oaste la hotare şi să-l cheme pe feciorul de împărat la război.
Făt-Voinic se duse mânios, se bătu cum numai el se bătea şi în trei zile se întoarse acasă. Când era la numai trei paşi de poarta curţii, Lăptiţa năştea cum zisese, doi feti cu stea in frunte și cu păr de aur. Vitrega îi luă şi îi îngropă la colţul casei şi puse în locul lor, în patul mamei, doi căţeluşi abia fătaţi. Când văzu căţeluşii, Făt-Voinic porunci să o îngroape pe Lăptiţa în pământ până la piept, ca pedeapsă că l-a înşelat cu o făgăduială mincinoasă. Apoi, în scurtă vreme, se însură cu fata vitregei.
Din locul în care fuseseră îngropaţi cei doi feţi-frumoşi crescură doi paltini, crescură în fiecare zi cât alţii într-un an, noaptea cât alt an, iar în zori-de-zi cât în trei ani. Când împliniră trei zile şi trei nopţi, crengile lor ajungeau la fereastra împăratului. Împăratul asculta foşnetul frunzelor lor, i se părea că şopteau ceva, i se strângea inima, dar nu s-ar fi putut lipsi de şoptirea asta. Vitrega simţi, însă, şi o puse pe fie-sa să nu se lase până nu vor fi tăiaţi paltinii. Feciorul de împărat nu voia, dar nu putu să i se împotrivească. Atâta ceru, să se facă din fiecare paltin câte un pat, unul pentru el şi unul pentru soţia lui, fata vitregei. Împărăteasa fu mulţumită şi aşa.
În prima noapte, feciorul de împărat se odihni cum nu se mai odihnise niciodată de bine, iar împărăteasa stătu trează, ca pe spini şi mărăcini. Nu doar atât, dar auzi paturile scârţâind şi vorbind între ele. Cel al feciorului de împărat spunea că lui îi e bine, căci pe el se odihnea iubitul lor tată. Al ei se plângea că îi e greu, că pe el stă un suflet rău. De cum se făcu ziuă, împărăteasa porunci să se facă alte paturi la fel, iar pe acestea zise să le ardă.
Paturile fură arse, dar din foc zburară două scântei, şi din ele se făcură, fără să bage nimeni de seamă, doi mieluşei gemeni, frumoşi, blânzi, cu lâna strălucitoare. Împărăteasa îi văzu şi îi dori lângă ea, dar, văzând ce drag prinsese soţul ei de ei, îşi dădu seama şi se puse pe capul lui până se învoi să îi taie. Îi tăiară şi îi făcură bucăţele, iar ce nu se putea mânca, arseră. Numai că două bucăţele mici de creier rămaseră pe fundul vaselor în care se spălase carnea. Când au fost spălate vasele la pârâu, bucăţelele au trecut în apă şi au fost duse până la apa cea mare care trecea prin mijlocul împărăţiei. Acolo se transformară în doi peştişori cu solzii de aur, deopotrivă unul cu celălalt.
Într-o zi, un pescar împărătesc prinse peştişorii în mrejele lui, şi hotărî să-i ducă, aşa vii, împăratului. Peştişorii grăiră către pescar să nu îi ducă, mai bine să adune rouă, să îi pună în ea să înoate, să-i aşeze la soare şi să nu vină nimeni la ei până când razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe ei. Aşa făcu şi, când se duse la ei, găsi în loc de peştişori doi copilaşi, feţi-frumoşi cu părul de aur şi cu stea în frunte. Pescarul luă copilaşii să-i crească, dar ei crescură în fiecare zi cât alţii într-un an, în fiecare noapte cât alt an, iar în zori-de-zi cât în trei ani. Când se făcură mari, pescarul îi îmbrăcă frumos, le făcu câte o căciulă de miel şi le acoperi părul cel de aur şi steaua din frunte şi îi lăsă să plece către curţile împăratului.
Acolo trecură cu sila printre slujitori şi, când ajuseră la uşile sălii unde ospăta împăratul, făcură aşa o larmă că împăratul se mânie şi întrebă ce e acolo afară. Slujtorii spuseră că sunt doi băieţi care vor să intre cu puterea acolo, iar împăratul spuse să-i gonească de acolo cu câinii. Feţii spuseră că pleacă singuri, întristaţi de asprimea vorbelor tatălui lor. Dar când ajunseră la poartă, un slujitor îi întoarse înapoi, că voia să-i vadă împărăteasa.
Se întoarseră şi intrară în sală. În capul mesei erau împăratul şi lângă el împărăteasa, care şedea pe douăsprezece perini de mătase. De cum intrară băieţii, una din perini căzu. Împăratul îi întrebă cine sunt, de unde vin şi ce vor. Băieţii spuseră că sunt fraţi gemeni, lăstari dintr-o tulpină aflată jumătate în pământ, jumătate în capul mesei. Că au făcut cale lungă, au grăit cu suflarea vânturilor, au vorbit limba fiarelor şi au cântat cu valurile de apă, iar acum, vor să cânte împăratului, în grai omenesc, un cântec pe care îl cunoaşte fără să ştie. Atunci, de sub împărăteasă sări a doua pernă. Cât cântară ei cântecul despre viaţa lor, de sub împărăteasă săriră pernele una câte una. Când sfârşiră cântecul, sub împărăteasă nu mai era nici o pernă. Când îşi scoaseră căciulile şi arătară părul de aur şi stelele din frunte, toţi îşi acoperiră ochii cu mâinile să nu orbească de atâta strălucire.
Şi s-a făcut dreptate. Lăptiţa şi-a luat locul lângă soţul ei, fata vitregei rămase slujnică la curte, iar pe vitregă o legară de coada unei iepe înfocate şi înconjurară cu ea ţara de şapte ori, să ştie lumea ce păţeşte cine face rău.